Iaurtul de bivoliță atestat tradițional, prezintă caracteristici unice, fiind produs doar din lapte de bivoliță natural, neomogenizat, integral. Laptele provine din ferme mici din zona Rădești – Dieci, județul Arad, zone aflate în depresiunea Țării Zarandului pe Valea Crișului Alb, unde se găsesc animale sănătoase, hrănite în mod natural.
Bivolița este un animal crescut destul de greu, deoarece încă păstrează instinctele animalului sălbatic, dificil de muls și se găsește pe o arie geografică restrânsă în țară noastră (regăsim bivoliță în câteva județe printe care Sălaj, Brașov, Bihor și în județul Arad). Laptele de bivoliță constituie o sursă bogată de nutrienți, regăsindu-se în el o cantitate mare de grăsimi sănătoase (minim 7%), în timp ce conținutul de colesterol este cu 40% mai mic decât în cazul laptelui de vacă.
De asemenea, cantitatea de calciu este cu 60% mai mare decât în cazul laptelui de vacă, în timp ce proteinele sunt prezente în cantitate cu 40% mai mult decât în cazul laptelui de vacă. Folosind metodă tradițională specifică zonei, producem acest iaurt de peste 20 ani, acest fapt fiind și o garanție a calității acestui produs. În cursul anului trecut, produsul primit din partea autorităților și atestatul de produs tradițional deoarece respectăm întocmai rețeta și modul de producție.
Încă din vremuri foarte îndepărtate în zona noastră, bibolițele (bivolițele) se pășunau liber în cireadă (turmă) pe izlazul satului în pășunea bibolilor, pășune care are gropi imense cu apă unde se scaldă bibolii (bivolii), mânate de un bibolar-bivolar care dimineața le lua din vatra satului și seară le aducea înapoi. Mulsul se făcea dimineața și seară într-o oală de lut sau într-un vas de lemn numit șuștar.
Laptele se fierbea și se consumă dulce sau se prepară laptele acru (iaurt de bivoliță) din lapte proaspăt fiert și răcit la temperatura apei de pâine (adică nici rece dar nici prea cald) la care se adaugă covăseala (acreală). Se punea în vase de lut și se înfășura cu o pătura sau haine mai groase pentru a menține temperatura călduță câteva ore până se închega (La noi în casă străbunica și bunica îl mai puneau iarnă pe sobă după ce era stins focul).
Iaurtul astfel rezultat se păstra câteva zile, cca o săptămâna după care devenea din ce în ce mai acru, fiind folosit ulterior (ce rămânea din el) că și covăseala pentru următorul iaurt care avea să fie preparat. Vecinii își împrumutau această covăseala (acreală i se spunea) pentru a putea face un nou iaurt.